Un lup singuratic intr-o lume plina de hiene si sacali..

Aseara cand stateam intr-un pub tare drag mie si anume Clubul Presei.. stateam si ma gandeam in ce lume aiureah traim.. si mi-am adus aminte de un bun prieten de al meu si am zis sa va scriu astazi despre el.. El se numeste Adi Bezna..

În haită cu lupii
„Poezia lui Adrian Bezna e puternică şi sinceră ca o lacrimă de bărbat.” A spus atât de frumos cu cuvinte simple poeta Clara Mărgineanu în prefaţa cărţii “Cu lupii laolaltă” semnată de Adrian Bezna. Adrian Bezna, un om pe cât de controversat pe atât de plăcut, pe cât de prietenos, pe atât de singur. Adrian Bezna? Un poet, un folkist, un suflet, un om în adevăratul sens al cuvântului. Născut pe 6 decembrie 1968 în Piatra Neamţ a absolvit Liceul Militar de Marină din Constanţa. „Marinarul care ar fi putut să fie a ancorat în muzică şi poezie” citat de Clara Mărgineanu tot din prefaţa cărţii. De tânăr a făcut parte din Cenaclul Flacăra alături de multe nume mari din muzica românească, spre exemplu Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, Magda Puşkaş, Dinu Olăraşu, Emerich Imre şi mulţi alţii. A cântat şi cântă în continuare cu orice ocazie folk şi rock. A lucrat în presă, atât în cea scrisă cât şi la radio. A participat la numeroase festivaluri de folk ca „Folk you!”, „Tabăra de folk” sau „La Suceava, în cetate” de la care s-a ales cu nenumărate premii şi diplome atât pentru muzica sa cât şi pentru cover-uri. Şi va mai face multe, căci are o viaţă înainte.
Fiind prima sa carte, volumul de poezie „Cu lupii laolaltă” a apărut în anul 2010 la „Editura Nouă”. Exprimându-se până acum prin acorduri la chitară şi versuri pe note, la frumoasa vârstă de 42 de ani publică un mic volum de poezie cu vorbe mari, memorabile. Volumul este format din douăzeci şi şapte de poezii, o parte dintre ele făcând parte şi din opera audio a autorului. Coperta este alcătuită dintr-o schiţă grafică realizată de Gabriel Matei. Pe coperta a patra, în schimb, este o fotografie realizată de Sorin Minghiat cu chipul autorului, Adrian Bezna, fotografie care are o amintire şi o povestioară scrisă de Clara Mărgineanu în prefaţă. Pe lângă prefaţă, ediţia este şi „îngrijită” de poeta amintită. Tot pe coperta a patra regăsim un poem fără titlu al autorului, ca un fel de final de carte, sau de un nou început. Acest poem poate fi şi un cuprins, un inventar al titlurilor ce apar în carte, în acesta fiind enumerate poemele. Versul care mi-a atras personal atenţia din acest ultim poem este: „Şi mi-e teamă de aceste rânduri simple, fără de mine...” prin aceste cuvinte eul liric devine temător, timid, ca orice poet la început.
În acelaşi stil cu Adrian Păunescu sau Carmen Veronica Steiciuc, dar totuşi foarte diferit, poemele lui Bezna sunt scrise cu sau fără rimă, cu sau fără semne de punctuaţie, cu sau fără a avea un subînţeles, o morală clară, dar cu siguranţă cu un scop şi cu mult talent. Subiectele abordate de poet sunt diverse: dragostea, toamna, nostalgia, sunt doar câteva exemple. Nu cred că poezia lui Adrian Bezna se poate încadra momentan într-un anumit gen. Cu un iz de deprimism şi un fel original de a scrie, autorul a găsit reţeta perfectă pentru câteva poeme geniale.
Poemul „De-a Newton” l-a recitat autorul în nenumărate rânduri pentru diverşi spectatori, în diverse locuri şi conjuncturi:
„teama merelor
în faţa legilor fizicii
mă îndeamnă să-ţi spun
că,
atunci când
o lacrimă cade
ca
o picătură de ploaie,
constaţi diferenţa
dintre
dragoste şi gravitaţie”
(redare exactă ca în carte, pagina 13)
Cartea are mai multe versuri frumoase în acelaşi gen, dintre care am să reproduc câteva care mi-au atras atenţia şi au făcut din aceste pagini una dintre cărţile mele preferate: „Să bem din vinul celor care tac când plâng” citat din poezia „Beţivi de toamnă” sau: „La ochii tăi, ca două porţi, eu sînt şi lup şi pradă.” din poezia „Cu lupii laolaltă”, poezie cu o semnificaţie vastă, care dă şi titlul cărţii.
Într-o lume în care poezia devine din ce în ce mai puţin apreciată, într-o lume în care cărţile se citesc de pe site-uri şi versurile de dragoste sunt considerate demodate, acest poet a avut curajul să publice o carte cu puţine pagini, dar multe gânduri frumoase. Lui Adrian Bezna „i-a lipsit trufia de a se impune doar pe sine” după cum a remarcat Clara Mărgineanu, el a cântat pe versurile altor poeţi, până când a crezut el de cuviinţă. A încântat, a descântat, dar cel mai important este că a cântat, cântă şi va cânta. Acum a şi scris şi probabil va mai scrie. Aştept cu nerăbdare un nou volum de poezie care să mă îmbete cu versuri geniale. Aştept „cu lupii laolaltă”.
În loc de încheiere, citez din cea mai cunoscută melodie folk a poetului cu acelaşi titlu consacrat: „Cu lupii laolaltă”: „În oraşul acesta cu flori de pomană, idioţii zâmbesc şi au faţă umană.[...] În ţara aceasta de scânduri vândute taie-ţi metrul cub de iubire şi du-te, du-te. [...] În lumea aceasta cu mulţi Dumnezei să rămânem cu unul, să nu fim ca şi ei şi noi. [...] În viaţa aceasta ca un tren fără haltă să rămânem mereu doi lupi laolaltă. Cu lupii laolaltă, cu lupii, cu toţii mergem în viaţa cealaltă...!” Un om minunat pe care sunt mandru ca il cunosc si ca imi este prieten.

Am uitat sa ne descoperim !

Singuratatea e o stare ciudata. Omul, in esenta lui, e o fiinta gregara. Are nevoie de colectiv sa se manifeste. Aici isi cauta modele si recunoastere. Am spus mai demult ca omul a inventat eticul si esteticul. Da, le-a inventat, pentru ca cele doua notiuni tin de comunicarea cu ceilalti. Daca te afli singur pe o insula, nu ai nevoie de ele. Nu iti pasa cum arati, daca faci pipi pe plaja sau injuri palmierii.
Cineva mi-a spus mai demult, pe un varf de munte, o chestie tare inteleapta - oamenii sunt singuri pentru ca exista un motiv sa fie singuri. Mare dreptate a avut !
Toata viata umblam besmetici dupa alti oameni. Fie ca sunt: colegi, parteneri de afaceri, prieteni, prietene ori neveste, avem permanent de impartit ceva cu ei, de regula bani sau sentimente.
In general, oamenii se cauta unul pe celalalt. Nu cred ca exista cineva care nu are nevoie de un prieten, partener de business sau iubit.
Cand ma aflu pe la cozi, mi se intampla sa intru in vorba cu oameni. Imi place sa provoc discutii, sa fac complimente, sa patrund minti diferite. Putini sunt oamenii care imi intorc spatele. Si cel mai ursuz, daca stii cum sa-l iei, isi deschide sufletul.
Am observat ca, cu cat vrem ca omul sa ne fie mai apropiat, cu atat suntem mai pretentiosi. Il dezmembram in mii de bucatele, pe care le masuram cu micrometrul. Cu timpul devenim din ce in ce mai meticulosi, incat la un moment dat uitam esenta.
Care este esenta ? Pai aceea ca nu exista oameni la fel. Si ca oricat am dori sa potrivim "bucatelele", ele nu se potrivesc. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii raman snguri. Stiu pe cineva care s-a straduit din rasputeri sa transforme un barbat in femeie, si dupa zece ani a renuntat. :))
Un alt motiv este teama. Nu zambiti, sunt oameni care fug de oameni. Datorita lipsei de experienta, percep orice buna intentie ca pe o agresiune. Mi se intampla sa ma duc "peste cineva", eu spun "sa bat la poarta", cu bun simt si tact, si sa mi se tranteasca poarta in nas. Reactia mea imediata este de uimire, pentru ca am grija sa arat cine sunt si ce vreau intr-un mod cat mai detaliat. Apoi imi dau seama ca acel cineva "nu vede". Aici e vorba de perceptii, de sisteme si ierarhii valorice diferite. Ce pentru mine e rosu, pentru altul e verde. Si ma retrag discret.
Oamenii sunt singuri pentru ca au motive sa fie singuri. Stiti ce ? Am observat ca oamenii, cu cat isi doresc mai mult sa se apropie de cineva, cu atat se straduiesc mai mult sa n-o faca.
Daca am sta cu noi insine si ne-am analiza extrem de riguros calitatile si defectele (vazute de cei din jurul nostru), am descoperi aspecte extrem de interesante. Unii chiar constientizeaza asta si se duc la psiholog ca la un guru. Psihologul nu face altceva decat sa te incadreze in niste sabloane. Stiti cum face, exact ca popa, cand te duci la sfat, si iti spune ca faptele lui Dumnezeu sunt neintelese. Prin sfaturile pe care ti le da, incearca sa traseze o cale generala, mare cat pista de la Otopeni, lasand pacientului satisfactia descoperirii detaliului. Ei, uneori problema tocmai in detaliu sta ...:) De aceea se spune ca prietenul este oglinda sufletului. Dar prietenii nu spun, pentru ca ne iubesc si uite-asa n-o scoatem la capat.
Altii in schimb, bolnavi de narcisism, au impresia ca sunt perfecti. In sinea lor au ceva dubii, insa orgoliul si prostia ii opresc sa caute mai adanc.
Nimeni nu e perfect ! Cu totii avem defecte pentru altii si calitati pentru noi. Tot cineva imi spunea ca ajunsese sa iubeasca la cineva defectele. Ma rog, cred ca se referea la ceea ce vedea el, nu la ce vedeau altii. La urma urmei, iubirea inseamna acceptare.
Alteori singuratea nu se vede. Sunt cupluri sau persoane care, de la distanta par sa se inteleaga minunat, si in realitate sa fie exact pe dos. Am vazut personaje care, ziua erau vedete, fiind inconjurati de oameni, iar seara le era teama sa ajunga acasa.
Ar fi multe de spus, pentru ca subiectul e amplu.
Singuratatea e boala vremurilor in care traim. Vremuri care au facut ca stresul si goana dupa ban sa primeze in defavoarea sentimentelor adevarate. Vremuri care ne-au facut sa apreciem valori indepartate si sa ignoram universul din noi. Am uitat sa ne descoperim !