În tenişi !

A observat cineva că dimineţile de toamnă sunt cele mai frumoase? Când te trezeşti sărutat pe obraz de soare, când deschizi fereastra şi inspiri depărtările, când ţi-ai pune pantalonii de trening şi tenişii şi-ai fugi de nebun prin parc, cu căştile pe urechi. Să vezi doar lumea asta minunată, cu galbenul ei copt, cu ruginiul ei fierbinte, cu verdele ei searbăd.

Pune-ţi tenişii. Şi fugi de oamenii care au doar chip, dar nimic pe dedesubt, fugi de cei care încearcă să te judece sau să-ţi dea sfaturi seci. Opreşte-te acolo unde inima ta tresaltă, unde îţi râde ca un copil, fără reţinere.

Uită tot ceea ce te doare! Stâng, drept, stâng, şi suferinţa s-a pierdut. Nu a putut ţine pasul cu tine şi tenişii tăi.

Ce trebuie sa constientizam din activitatea creierului uman?

3
inShare

Acest articol vrea sa atraga atentia asupra unor aspecte foarte importante din activitatea creierului uman, pe care lumea nu le stie sau pe care le ignora de multe ori.

De fiecare data cand vorbesti cu cineva si te gandesti: Nu il inteleg pe omul acesta? De ce a facut ce a facut? gandeste-te la informatiile din acest articol.

Creierul uman, in realitate, este nici mai mult nici mai putin decat un organ al corpului uman. Da, este complex. Insa orice organ al corpului uman functioneaza cu un anumit scop. Nu am sa va spun de scopul creierului, al inimii, al ficatului, al stomacului. Am sa va spun de anumite aspecte reale ale activitatii creierului, de la care acest organ nu se abate, indiferent de momentul in care ne aflam.

Dar mai intai lasati-ma sa va pun cateva intrebari:

Ce activitate efectueaza inima constant si nu se abate de la regula?

Ce activitate efectueaza ficatul constant?

Ce activitate efectueaza stomacul constant si nu se abate de la regula?

Ce activitate efectueaza creierul uman constant si nu se abate de la regula?

In cazul inimii ati ghicit. Activitatea pe care o desfasoara inima constant este “bataia”. Ca daca se abate pentru 10 minute de la asta, sa ia si ea o pauza, asa, ca e obosita …. stim cu totii ce s-ar intampla.

Asa si creierul uman, desfasoara niste activitati constante, de la care nu se abate. Ca daca s-ar abate nu ar mai fi creier.

Aspectele din activitatea creierului de la care el nu se abate niciodata sunt:

1. Focalizarea
2. Organizarea
3. Sistemul de credinte

Focalizarea inseamna concentrare, focus. In fiecare moment al vietii creierul se focalizeaza pe ceva. Asta este prima si cea mai importanta caracteristica, estentiala, a creierului uman. Numai daca retii acest aspect si poti intelege cum functioneaza de foarte multe ori creierul. Il poti intelege de fiecare data.

Numai sa te intrebi: pe ce se focalizeaza mintea mea acum? pe ce se focalizeaza mintea celuilalt acum? pe ce m-am focalizat mai devreme de imi e rau acum? pe ce m-am focalizat mai devreme de imi e bine acum? pe ce s-a focalizat celalalt mai devreme de ii e asa rau acum? … ati prins ideea?

Dezvoltati abilitatea de a schimba focusul creierului si vei reusi sa te “stapanesti/controlezi” pe tine sau pe oricine. Insa asta nu e un lucru usor.

Organizarea creierul inseamna structura acestuia, trilioanele de conexiuni existente in creierul uman. Dar sa nu ne complicam si sa simplificam notiunile. Organizarea sau dezorganizarea conexiunilor din creier exista.

Daca vrei sa intelegi pe cineva, ar fi bine sa intelegi cat de cat cum este “organizat/structurat” creierul lui. Cum invata notiuni noi? prin experienta, citit, internet, joaca etc. Cum le memoreaza? le memoreaza pe loc, are nevoie de timp singur ca sa le stratifice si memoreaze etc. Psihologii de multe ori lucreaza la organizarea notiunilor din creier. Ei nu ti le schimba, doar le organizeaza altfel, mai eficient si adaptativ pentru tine. Dupa organizare tu poti decide daca mai pastrezi anumite categorii sau nu.

Fara organizare, stratificare intr-un anumit fel, creierul nu ar putea functiona. Fie ca esti atent tu (constientizezi), ce informatie ai pus, in ce categorie, creierul tot le categorizeaza. Ar fi bine sa le categorizezi, organizezi tu constient, sa nu lasi creierul sa isi faca de cap. Poti face asta “instruind” anumiti “neuroni” din creierul tau sa fie lideri in organizare. Ceva de genul: “neuronii astia se ocupa de organizare, nimeni nu comenteaza in fata deciziei lor finala, fiecare alt neuron poate veni cu sugestii”. Asta se numeste dezvoltarea meta-gandirii (sa constientizezi ce gandesti). Practic sa ai niste neuroni instruiti ca toata ziua sa ii monitorizeze pe ceilalti neuroni care gandesc, sa ii indrume, aprobe, penalizeze. Cum este dirijorul la opera. Fara dirijor ar fi aproape haos, ne-ar durea urechiile, am parasi sala. In cazul de fata, vom avea mai multi “dirijori”, care lucreaza in echipa, ca sa “dirijeze” circuitul extraordinar de complex al creierului.

Credintele sunt niste afirmatii fara de care creierul nu ar fi creier si nu ar functiona. Priviti credintele ca pe niste linkuri. Ca pe niste cuvinte cheie, ancore in spatele carora exista un link. Cand ataci o “simpla” credinta, gandeste-te la asta. Gandeste-te ca daca tu vrei sa “stergi” acel simplu cuvant cheie, de fapt vrei sa stergi o directie catre o groaza de alte informatii.

Informatiile fara linkuri catre ele, plutesc in neant, neputand fi accesate niciodata. Practic ataci organizarea creierului, a doua caracteristica cea mai importanta a creierului uman. E ca si cum ai incerca sa convingi plamanii sa nu mai respire, sa convingi inima sa nu mai bata. Eu nu zic ca nu o sa reusesti, insa o sa ai de furca. Mai bine nu iti bati capul cu asta. Indrumi pe celalalt sa o faca singur, la alegerea lui.

Dar cea mai buna solutie nu este sa ataci credintele. Cea mai buna solutie este sa schimmbi focalizarea creierului prin shimbarea intrebarilor.

E ca la motorul de cautare Google. Nu stai, tu, sa modifici sute de pagini web ,ca sa iti iasa, precis, informatia pe care o vrei, tu, pe baza cuvantului pe care nu vrei sa il schimbi. Nu. In Google daca nu ne iese ce vrem noi, schimbam cuvintele de cautare ale noastre. Adica query-ul, practic intrebarea. Eventual comentam, atasam comentarii informatiilor deja existente.

Tot din internet: RELEVANTA. Daca exista mii de linkuri create pe alte pagini web ABCD , catre o anumita pagina web X, atunci pagina X este relevanta si va iesi mereu prima in cautari. Reflectati cum se poate aplica asta asupra creierului uman.

Va invit sa comentati. Care sunt asemanarile si deosebirile intre creierul uman si internet? Ce alte activitati desfasoara creierul uman? Ce parere aveti despre articol? Ce ati retinut si ce nu ati inteles? Ce este gresit?

De ce am inteles gresit notiunea de inconstient ?

Cuvantul inconstient arunca o imagine negativa asupra creierului si ne opreste din a intelege esenta lui. Acceptarea inconstientului creierului ne duce la un sentiment de spaima amestecat cu neputinta. Prin acest articol am sa combat aceasta spaima si neputinta. Pentru ca atitudinea de a crede in inconstient este daunatoare, ineficienta si dezadaptativa pentru om.

In esenta, cuvantul inconstient te provoaca la viziuni si credinte negative cum ar fi: cine stie ce e in inconstientul meu, ce nu poti constientiza este infricosator, sufar din cauza inconstientului, nu imi pot accesa inconstientul, in inconstientul meu este haos, ies tot felul de sentimente din inconstientul meu, am o bomba in inconstientul meu, a exploadat bomba emotionala din inconstientul meu etc.

Freud a dat o denumire gresita descoperirilor lui. El a facut o descoperire noua si a trebuit sa o denumeasca si din nefericire pentru noi a ales cuvantul inconstient. Freud a vindecat multi oameni. I-a vindecat pentru ca el si-a inteles cu adevarat descoperirea. Denumindu-si gresit o parte din descoperiri, cum este denumirea de inconstient, s-a facut neinteles de toate generatiile care au venit dupa el. Generatiile dupa el, au preluat pur si simplu cuvantul “inconstient” si pe baza definitiei cuvantului din dictionar au inceput sa filozofeze asupra creierului lor.

Oamenii fara studii psihologice, fara sa il citeasca macar pe Freud sustin vehement ca au inteles esenta inconstientului. Si-au creat si intarit niste credinte foarte puternice legate de aceasta notiune de inconstient, asa cum l-au inteles ei.

Cei mai multi inteleg prin inconstient o existenta, undeva in noi, care nu poate fi accesata, nu poate fi organizata, toate traumele sunt bagate si pastrate fortat acolo, le creaza probleme pe care nu le pot controla. Toate probleme lor exista din cauza “inconstientului”.

Exista o aura magica plutitoare in jurul acestui “inconstient” – secretul tuturor secretelor. Unii merg mai departe explicand totul prin inconstient. Daca ai talent din inconstient vine. Daca ai omorat pe cineva din incostient vine. Daca ai pofta de inghetata azi din inconstient vine. Altii cred cu tarie ca inconstientul este pur. Puritatea puritatii exista in inconstient si murdaria murdariei exista in constient. Ca daca ne-am dezlantui inconstientul am face si am drege.

Orice exista si nu se explica de cineva la un moment dat e etichetat cu: din inconstient vine.

Eu unul nu cred in existenta “inconstientului” asa cum l-a inteles omul normal. Si am sa va explic de ce prin niste intrebari si reflectii:

• Constientizezi bataia inimii in fiecare moment?

Raspunsul este nu. Daca ne punem mana pe piept, acum, ne constientizam bataia inimii. Apoi ne ducem sa ne uitam la un film si ne focalizam pe imaginile care ni se deruleaza, uitam de inima. Asta inseamna ca inima bate in inconstient? Nu. Inima bate tot in “realitate”. In realitate locul unde bate inima nu s-a schimbat. Insa focalizarea creierului nostru s-a schimbat. Asta nu inseamna ca am scos inima din constient si am introdus-o in inconstient. Locul inimii nu se schimba. Focalizarea creierului nostru se schimba.

• Iti constientizezi ficatul in acest moment?

Raspunsul este nu. Nu avem capacitatea reala de a ne constientiza activitatea ficatului. Stim ca exista in corpul nostru si ca isi face treaba insa nu il vedem facand-o. Nu il monitorizam. Nu il scanam. Nu vorbim cu el. Nu stim ce a mai facut in ultima vreme. Nu comunicam cu el. Nu ii zicem ce sa faca.

Poti sa te concentrezi pe ficat toata ziua ca tot nu o sa reusesti sa stii realist ce face.

Asta inseamna ca ficatul exista in inconstientul nostru? Sau inseamna ca ficatul exista in realitate? Eu zic ca ficatul exista in realitate in corpul nostru, chiar daca noi nu ni-l “constientizam”.

• De ce “simtim” ca nu ne intereseaza sa ne “constientizam” ficatul, inima etc si “simtim” ca ne intereseaza sa ne “constientizam” creierul?

Raspunsul este: din cauza capacitatii unice a creierului de a “focaliza”.

Aceasta caracteristica este unica pentru creier (ca organ biologic). Ficatul nu focalizeaza nimic. Inima la fel, nu focalizeaza. Creierul insa, are instrumente prin care poate desfasura aceasta actiune de “focalizare”.

Instrumentele lui sunt felurite: ochi, nas, urechi, neuroni, sinapse, fluxul de neurotransmitatori, potentialele de actiune, structura creierului cu cele 2 emisfere si celelalte componente etc.

Si, din cauza ca exista aceasta capacitatea a creierului, ea este si folosita de noi. Si ne focalizam toata viata. Si pe aia, si pe cealalta, si pe mana noastra, alte corpuri, o frunza, gandurile noastre etc. Insa nu ne putem focaliza pe orice in viata.

Nu avem capacitati infinite de focalizare. Cu toate ca ne putem concentra pe multe lucruri in viata, nu ne putem focaliza pe tot ceea ce exista. Nu ne putem focaliza pe propriul nostru ficat de exemplu. Pe inima noastra nu ne putem focaliza, in detaliu cum am vrea noi. Pe multe procese, fluxuri, neuroni, mini organisme existente in creierul nostru nu ne putem focaliza.

Si asta ne frustreaza. Si tot ce ne frustreaza din cauza ca nu ne putem focaliza pe el, il categorisim ca “inconstient”.

Daca l-am categorisi ca: “” nu ajung cu focalizarea mea la el”, atunci, da, suntem mai aproape de realitate. Insa cand zicem inconstient e ca si cum respectivul nu ar exista intr-o realitate palpabila. Totul exista in realitate insa noi nu il putem accesa cu ajutorul focalizarii noastre.

Nu inseamna ca ele exista, intr-un inconstient.

De multe ori cand catalogam ceva ca facand parte din inconstient, daca suntem invatati metode noi de focalizare, le descoperim.

Albert Einstein sustinea:

“Nu cred ca e imposibil ca visele sa reprezinte dorinte reprimate, dar nu sunt convins ca-i asa.”

Oamenii are zice ca: “am reusit sa il scot pe X la suprafata din inconstient”. Este gresit. Mai corect este: “am reusit sa descopar si sa aplic modalitatea eficienta prin care sa ma focalizez pe X”.

Lacrimi de copil

Un copil este ca o floare care se deschide numai cand e soare. Un copil percepe realitatea altfel decat o facem noi. Un copil te iubeste mai neconditionat decat un adult, pentru ca nu a invatat inca sa urasca.

Sa nu dezamagim niciodata un copil.

Pentru cei mai multi, copiii sunt niste simple bibelouri, pe care le stergem de praf cand ne aducem aminte. Ne obosesc cu insistenta lor, mai intotdeauna sunt acolo unde nu ar trebui sa fie, si ne roaga sa ne jucam cu ei tocmai cand ne uitam la o emisiune interesanta. Seara cand motaim intr-un fotoliu, ne trezim cu mogaldeata langa noi: "Tati, tati ... te joci cu mine ?", iar duminica incep sa planga, pentru ca nu te duci cu ei in parc. Ce-or vedea fascinant la lemnele si fiarele acelea scartaitoare ?
In timp ce se da in leagan, mogaldeata te priveste cum te scufunzi in ganduri, absent, asezat pe o banca. Copilul simte ca nu esti acolo cu el. Vrea sa-i vorbesti, sa-l incurajezi, orice, numai sa-i acorzi atentie. Are nevoie de tine chiar si atunci cand ii raspunzi distant, repezit si fara chef. El sufera in linste, fara sa-ti vorbeasca, pentru ca el e mic si tu esti mare. Si cei mari nu gresesc niciodata.

Vad in jur casnicii destramate si eterne dispute in procese de custodie. Ambii trag de bietul copil, de parca ar fi de cauciuc. Iar copilul se uita, cand la unul, cand la celalalt, cu ochii in lacrimi. Ii vrea pe amandoi, dar pe el nu-l intreaba nimeni. Daca fostii parteneri s-ar gandi macar o clipa la "obiectul" disputei, si mai putin la propriile orgolii ranite, si-ar da seama ca fac o mare greseala.
Sau, daca am reusi sa ne dam jos ochelarii fumurii ai maturitatii, lumea din jurul nostru s-ar vedea complet altfel.

Am un nepotel de 6 ani pe nume Vadut. Candva, un tampit a tinut mai mult la penisul sau, decat la bucuria de a privi zambetul unui copil, a plecat si nu s-a mai uitat inapoi. Nu-l judec, fiecare isi duce povara propriilor greseli, pana in momentul in care se va prabusi. Din pacate, multi ajung in situatia asta, si cand incepe sa doara, se trezesc brusc din egoism si vor sa recupereze, sa recladeasca zidul pe care nu l-au construit niciodata. In acel moment ii vezi cum se transforma, cersind mila celor din jur, si ce este mai ingrat, o cersesc propriilor copii. Prea tarziu !
Prin vara anului trecut, m-a invitat un prieten pe la el. Tocmai se intorsese din Canada, de la nunta fiicei sale din prima casatorie, si imi povestea cum a fost tratat cu indiferenta. L-a luat de la aeroport, l-a cazat, dus mireasa la altar, iar la plecare, luat de la hotel si suit in avion. Au petrecut putine clipe impreuna. Citez: "Oana m-a trata ca pe un strain. I-am cumparat rochia de nunta, cadou de mii de dolari si pentru ce ? A avut nevoie de mine s-o duc la altar si atat ? Si la plecare, un sarut in fuga masinii si "pa!". Mai bine nu ma deranjam !". L-am ascultat si nu am spus nimic.

Va propun un exercitiu: priviti un copil in timp ce se joaca pe covorul din sufragerie si incercati sa va amintiti ce simteati cand erati de varsta lui. Sa nu zambiti, incercati doar ! Cand veti reusi, va veti da seama ce simte un copil cand ii refuzi invitatia la joaca.
Am o gramada de prieteni, cu familie si copii. Am auzit de nenumarate ori urmatorul dialog:
- Tati, te joci cu mine ? Nu pot, ca am treaba ! Si micutul se retrage trist in camera lui....
Azi asa, maine la fel, si vezi cum copilul nu mai cere. Tu te bucuri ca ai scapat de-o grija si poti sa-ti vezi de ale tale pe calculator, insa realitatea e alta. In sufletul celui mic se prabuseste o lume, un ideal creeat in jurul personalitatii tale. El sufera in tacere, caznindu-se cu greu sa priceapa "de ce", si cu fiecare zi care trece, prapastia se adanceste.
Un copil nu te va trada niciodata. Pentru el, indiferent ce ai facut sau nu, vei ramane tatal lui. Poate nu o va recunoaste pe fata, insa in sufletul lui el te va iubi pana la capat.

...

Mi se intamlpla sa ma plimb prin parc cu nepotelul meu, sa-l duc la muzeu, cu masina si altele frumoase pentru el si banale pentru mine. Incercati sa va imaginati scena in care doi barbati se tin de mana, unul mare la 1.90 si celalalt mic, la jumatate. Smile! Imi pune intrebari non-stop, cu o maturitate ce ma uimeste, iar eu incerc sa-i raspund pe intelesul lui. Si sa fiu extrem de atent, sa nu-i dau raspunsuri gresite. Mi s-a intamplat s-o fac, si atunci, parca il vad cum se opreste si abordeaza o postura de ganditor de Hamangia. E fenomenal !
Cel mai mult ma doare cand plec. Alearga la usa in pijama, si trist ma intreaba: "Unde pleci ? Cand vii ? Te intorci pana ma culc ?". Ii zambesc si ii spun ca da. E musai sa ma tin de cuvant nu ?
Intr-o zi voi pleca pentru mai multa vreme. Sunt convins ca ma va asteapta, oricat de departe voi ajunge.

Intr-o alta zi m-am apucat sa montez un dulap in bucatarie. Firesc, normal, Vladut pe sub masa in rumegus. Maica-sa a sarit imediat: "Iesi afara !". "Stai, lasa-l in pace", am zis, si i-am dat de lucru. L-am tratat ca pe un om mare. L-am pus sa insurubeze, sa adune scule, sa ma ajute. Apoi l-am laudat la toti, ca ... " Daca nu era el, nu terminam dulapul ". Nu va imaginati ce fericit a fost. Smile!

Copiii sunt asemeni unor flori firave, abia rasarite, care cresc in umbra altora mai mari. Au nevoie de zambetul nostru, de dragoste, la fel de mult cum avem noi de ei.

Sa nu dezamagiti un copil, pentru ca nu va va uita niciodata !

Un lup singuratic intr-o lume plina de hiene si sacali..

Aseara cand stateam intr-un pub tare drag mie si anume Clubul Presei.. stateam si ma gandeam in ce lume aiureah traim.. si mi-am adus aminte de un bun prieten de al meu si am zis sa va scriu astazi despre el.. El se numeste Adi Bezna..

În haită cu lupii
„Poezia lui Adrian Bezna e puternică şi sinceră ca o lacrimă de bărbat.” A spus atât de frumos cu cuvinte simple poeta Clara Mărgineanu în prefaţa cărţii “Cu lupii laolaltă” semnată de Adrian Bezna. Adrian Bezna, un om pe cât de controversat pe atât de plăcut, pe cât de prietenos, pe atât de singur. Adrian Bezna? Un poet, un folkist, un suflet, un om în adevăratul sens al cuvântului. Născut pe 6 decembrie 1968 în Piatra Neamţ a absolvit Liceul Militar de Marină din Constanţa. „Marinarul care ar fi putut să fie a ancorat în muzică şi poezie” citat de Clara Mărgineanu tot din prefaţa cărţii. De tânăr a făcut parte din Cenaclul Flacăra alături de multe nume mari din muzica românească, spre exemplu Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, Magda Puşkaş, Dinu Olăraşu, Emerich Imre şi mulţi alţii. A cântat şi cântă în continuare cu orice ocazie folk şi rock. A lucrat în presă, atât în cea scrisă cât şi la radio. A participat la numeroase festivaluri de folk ca „Folk you!”, „Tabăra de folk” sau „La Suceava, în cetate” de la care s-a ales cu nenumărate premii şi diplome atât pentru muzica sa cât şi pentru cover-uri. Şi va mai face multe, căci are o viaţă înainte.
Fiind prima sa carte, volumul de poezie „Cu lupii laolaltă” a apărut în anul 2010 la „Editura Nouă”. Exprimându-se până acum prin acorduri la chitară şi versuri pe note, la frumoasa vârstă de 42 de ani publică un mic volum de poezie cu vorbe mari, memorabile. Volumul este format din douăzeci şi şapte de poezii, o parte dintre ele făcând parte şi din opera audio a autorului. Coperta este alcătuită dintr-o schiţă grafică realizată de Gabriel Matei. Pe coperta a patra, în schimb, este o fotografie realizată de Sorin Minghiat cu chipul autorului, Adrian Bezna, fotografie care are o amintire şi o povestioară scrisă de Clara Mărgineanu în prefaţă. Pe lângă prefaţă, ediţia este şi „îngrijită” de poeta amintită. Tot pe coperta a patra regăsim un poem fără titlu al autorului, ca un fel de final de carte, sau de un nou început. Acest poem poate fi şi un cuprins, un inventar al titlurilor ce apar în carte, în acesta fiind enumerate poemele. Versul care mi-a atras personal atenţia din acest ultim poem este: „Şi mi-e teamă de aceste rânduri simple, fără de mine...” prin aceste cuvinte eul liric devine temător, timid, ca orice poet la început.
În acelaşi stil cu Adrian Păunescu sau Carmen Veronica Steiciuc, dar totuşi foarte diferit, poemele lui Bezna sunt scrise cu sau fără rimă, cu sau fără semne de punctuaţie, cu sau fără a avea un subînţeles, o morală clară, dar cu siguranţă cu un scop şi cu mult talent. Subiectele abordate de poet sunt diverse: dragostea, toamna, nostalgia, sunt doar câteva exemple. Nu cred că poezia lui Adrian Bezna se poate încadra momentan într-un anumit gen. Cu un iz de deprimism şi un fel original de a scrie, autorul a găsit reţeta perfectă pentru câteva poeme geniale.
Poemul „De-a Newton” l-a recitat autorul în nenumărate rânduri pentru diverşi spectatori, în diverse locuri şi conjuncturi:
„teama merelor
în faţa legilor fizicii
mă îndeamnă să-ţi spun
că,
atunci când
o lacrimă cade
ca
o picătură de ploaie,
constaţi diferenţa
dintre
dragoste şi gravitaţie”
(redare exactă ca în carte, pagina 13)
Cartea are mai multe versuri frumoase în acelaşi gen, dintre care am să reproduc câteva care mi-au atras atenţia şi au făcut din aceste pagini una dintre cărţile mele preferate: „Să bem din vinul celor care tac când plâng” citat din poezia „Beţivi de toamnă” sau: „La ochii tăi, ca două porţi, eu sînt şi lup şi pradă.” din poezia „Cu lupii laolaltă”, poezie cu o semnificaţie vastă, care dă şi titlul cărţii.
Într-o lume în care poezia devine din ce în ce mai puţin apreciată, într-o lume în care cărţile se citesc de pe site-uri şi versurile de dragoste sunt considerate demodate, acest poet a avut curajul să publice o carte cu puţine pagini, dar multe gânduri frumoase. Lui Adrian Bezna „i-a lipsit trufia de a se impune doar pe sine” după cum a remarcat Clara Mărgineanu, el a cântat pe versurile altor poeţi, până când a crezut el de cuviinţă. A încântat, a descântat, dar cel mai important este că a cântat, cântă şi va cânta. Acum a şi scris şi probabil va mai scrie. Aştept cu nerăbdare un nou volum de poezie care să mă îmbete cu versuri geniale. Aştept „cu lupii laolaltă”.
În loc de încheiere, citez din cea mai cunoscută melodie folk a poetului cu acelaşi titlu consacrat: „Cu lupii laolaltă”: „În oraşul acesta cu flori de pomană, idioţii zâmbesc şi au faţă umană.[...] În ţara aceasta de scânduri vândute taie-ţi metrul cub de iubire şi du-te, du-te. [...] În lumea aceasta cu mulţi Dumnezei să rămânem cu unul, să nu fim ca şi ei şi noi. [...] În viaţa aceasta ca un tren fără haltă să rămânem mereu doi lupi laolaltă. Cu lupii laolaltă, cu lupii, cu toţii mergem în viaţa cealaltă...!” Un om minunat pe care sunt mandru ca il cunosc si ca imi este prieten.

Am uitat sa ne descoperim !

Singuratatea e o stare ciudata. Omul, in esenta lui, e o fiinta gregara. Are nevoie de colectiv sa se manifeste. Aici isi cauta modele si recunoastere. Am spus mai demult ca omul a inventat eticul si esteticul. Da, le-a inventat, pentru ca cele doua notiuni tin de comunicarea cu ceilalti. Daca te afli singur pe o insula, nu ai nevoie de ele. Nu iti pasa cum arati, daca faci pipi pe plaja sau injuri palmierii.
Cineva mi-a spus mai demult, pe un varf de munte, o chestie tare inteleapta - oamenii sunt singuri pentru ca exista un motiv sa fie singuri. Mare dreptate a avut !
Toata viata umblam besmetici dupa alti oameni. Fie ca sunt: colegi, parteneri de afaceri, prieteni, prietene ori neveste, avem permanent de impartit ceva cu ei, de regula bani sau sentimente.
In general, oamenii se cauta unul pe celalalt. Nu cred ca exista cineva care nu are nevoie de un prieten, partener de business sau iubit.
Cand ma aflu pe la cozi, mi se intampla sa intru in vorba cu oameni. Imi place sa provoc discutii, sa fac complimente, sa patrund minti diferite. Putini sunt oamenii care imi intorc spatele. Si cel mai ursuz, daca stii cum sa-l iei, isi deschide sufletul.
Am observat ca, cu cat vrem ca omul sa ne fie mai apropiat, cu atat suntem mai pretentiosi. Il dezmembram in mii de bucatele, pe care le masuram cu micrometrul. Cu timpul devenim din ce in ce mai meticulosi, incat la un moment dat uitam esenta.
Care este esenta ? Pai aceea ca nu exista oameni la fel. Si ca oricat am dori sa potrivim "bucatelele", ele nu se potrivesc. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii raman snguri. Stiu pe cineva care s-a straduit din rasputeri sa transforme un barbat in femeie, si dupa zece ani a renuntat. :))
Un alt motiv este teama. Nu zambiti, sunt oameni care fug de oameni. Datorita lipsei de experienta, percep orice buna intentie ca pe o agresiune. Mi se intampla sa ma duc "peste cineva", eu spun "sa bat la poarta", cu bun simt si tact, si sa mi se tranteasca poarta in nas. Reactia mea imediata este de uimire, pentru ca am grija sa arat cine sunt si ce vreau intr-un mod cat mai detaliat. Apoi imi dau seama ca acel cineva "nu vede". Aici e vorba de perceptii, de sisteme si ierarhii valorice diferite. Ce pentru mine e rosu, pentru altul e verde. Si ma retrag discret.
Oamenii sunt singuri pentru ca au motive sa fie singuri. Stiti ce ? Am observat ca oamenii, cu cat isi doresc mai mult sa se apropie de cineva, cu atat se straduiesc mai mult sa n-o faca.
Daca am sta cu noi insine si ne-am analiza extrem de riguros calitatile si defectele (vazute de cei din jurul nostru), am descoperi aspecte extrem de interesante. Unii chiar constientizeaza asta si se duc la psiholog ca la un guru. Psihologul nu face altceva decat sa te incadreze in niste sabloane. Stiti cum face, exact ca popa, cand te duci la sfat, si iti spune ca faptele lui Dumnezeu sunt neintelese. Prin sfaturile pe care ti le da, incearca sa traseze o cale generala, mare cat pista de la Otopeni, lasand pacientului satisfactia descoperirii detaliului. Ei, uneori problema tocmai in detaliu sta ...:) De aceea se spune ca prietenul este oglinda sufletului. Dar prietenii nu spun, pentru ca ne iubesc si uite-asa n-o scoatem la capat.
Altii in schimb, bolnavi de narcisism, au impresia ca sunt perfecti. In sinea lor au ceva dubii, insa orgoliul si prostia ii opresc sa caute mai adanc.
Nimeni nu e perfect ! Cu totii avem defecte pentru altii si calitati pentru noi. Tot cineva imi spunea ca ajunsese sa iubeasca la cineva defectele. Ma rog, cred ca se referea la ceea ce vedea el, nu la ce vedeau altii. La urma urmei, iubirea inseamna acceptare.
Alteori singuratea nu se vede. Sunt cupluri sau persoane care, de la distanta par sa se inteleaga minunat, si in realitate sa fie exact pe dos. Am vazut personaje care, ziua erau vedete, fiind inconjurati de oameni, iar seara le era teama sa ajunga acasa.
Ar fi multe de spus, pentru ca subiectul e amplu.
Singuratatea e boala vremurilor in care traim. Vremuri care au facut ca stresul si goana dupa ban sa primeze in defavoarea sentimentelor adevarate. Vremuri care ne-au facut sa apreciem valori indepartate si sa ignoram universul din noi. Am uitat sa ne descoperim !

Randuri din suflet..

Când am scris aceste versuri nu m-am gândit niciodată ca le voi publica sau că am sa le pun pe net.. Erau doar pentru mine.. Dar aseară m-am intrebat.. dc nu ? :P Sunt câteva poezii de pe vremea când eram "romantic" :)) sper să vă placă :P

Sărutare..

Sărută chipul meu cel palid,
Udat e parcă de un râu...
Şi o s-apară iară fraged
Ca pâinea proaspată de grâu.

Sărută mâna mea plăpândă
Şi va primi în dar putere
S-atingă iar un chip, flămândă,
Să-ţi dea o caldă mângâiere.

Sărută fruntea mea cu gânduri
Căci geme des de prea mult dor
Şi-n foi iar se vor naşte rânduri
Unde speranţele nu mor.

Săruta-mi ochii grei spre seara
Căci ard mereu ca o făclie
Hai să ne privim, noi, iară
Cu aceeaşi bucurie.

Sărută colţul gurii mele
Ce fericirea şi-a pierdut
Şi buzele nu-mi vor fi grele
Şi-ţi vor zâmbi ca la-nceput.

Un fel de joc..


Plecăm undeva între stele,

Un spaţiu atât de restrâns

În care doar palmele mele

Se-apucă de plâns...

Lumina se scurge pe ele,

O ploaie pe frunze trecând,

Plecăm undeva între stele,

Cădem de acolo pe rând.

Şi eu şi cu cine mai este,

Şi tu şi cu cine mai vrei,

Plecăm undeva în poveste,

Trecând îmbătaţi pe alei.

Plecăm între ziuă şi noapte,

Ne-ascundem între strigăt şi şoapte.

În urma ta..

Zgârîi cu unghia-n urma ta, pământul,
Fragede ierburi zic că sunt nebun...
Orbecăind îmi lepăd azi veşmântul
Şi-n hăul cu-al tău nume mai răsun...

Nădăjduiesc să te găsesc oriunde,
Chiar şi acolo unde nu ai fost...
Dar cum să ştiu că liniştea te-ascunde
În al meu gând lipsit de adăpost...?

Pe urma ta mă văd ca-ntr-o oglindă,
O şterg de praf … aievea mă privesc...
Şi-mi cert iubirea, mâna să nu-ntindă
Către ce-ai fost…un strop de mir regesc...

Mi-ai curs destul, chiar prea destul prin vene,
Ai ocolit pământul, să mă ai...
Când noaptea evada fin printre gene
Am înţeles de fapt că nu erai...

E totul vid. Nici clipele n-au vreme
Să rătăcească-n urma ta. Târziu,
Citesc ce-am scris pe fine crizanteme,
Nu eşti…mai sunt…ai fost…aş vreau să-ţi fiu...

De ce e coadă la portocale ?

La mine-n cartier e un hypermarket (n-o să zic că Billa, nu vrea să le fac reclamă gratuit).

În magazinul Billa din cartierul meu, cam ca în orice alt magazin Billa din lume, probabil -nu sunt sigur, n-am fost în toate, dar aşa bănuiesc – se vând portocale. La ăştia de lângă mine portocalele sunt chiar lângă intrare. E un stand mare-mare, numai şi numai cu portocale, separat de standurile cu mandarine şi alte derivate (rude mai sărace şi mai prost îmbrăcate ale portocalelor). Este standul lor, standul lor, standul portocalelor.

Aseara să tot fie vreun ora 6, acolo. Nu exagerez, peste 30-40 de oameni NUMAI la portocale. Standul complet înconjurat, alţii stând cuminte la coadă în spatele celor care-l înconjuraseră, aşteptând să încarce plasele. Cu portocale. Mă uit peste tot în jurul meu, nu văd să zică undeva că-s din aur. Sau măcar că-s gratis. Sau hai, fie, măcar că-i vreo promoţie.

Bun, rămân cu această dilemă în cap – de ce stau oamenii la coadă la portocale, adica – şi îmi văd de-ale mele.

Azi intru iar în Billa, cu gândul la un nou aluat de pizza, secret, îl ştiu de la mama – când, deodată, stupoare! Adevăr grăiesc, erau ŞI MAI MULŢI oameni la portocale. Cred că în tot restul magazinului nu erau aşa de mulţi ca la portocale.

Amu… ştiţi că nu mă uit la tv şi nu citesc presa. Aşa că vă întreb: ce se întâmplă ?

A dat Ceaşcă vreun semn că e bine, sănătos şi se întoarce ? Din cauza crizei s-au pus accize la portocale şi ăsta e ultimul week-end în care le puteam lua la preţ redus ? E vreo epidemie mondială de lipsă bruscă de vitamina C ? Din februarie portocalele vor fi pe lista substanţelor interzise ? Sau de ce stau oamenii la astfel de cozi ?

Adică… întelegeţi mirarea mea, nu ? În ultimii 20 de ani mi s-a creat şi întărit ideea că în libertate, în democraţie, în capitalism portocalele sunt ceva banal, ca şi bananele sau pâinea cu multe E-uri. Şi-acum lumea stă la cozi mari pentru ele ?

Si daca am fi noi insine, cine ar suferi?

Credem că ştim să ne înălţăm spre stele,

dar nu ştim să respectăm cerul

şi nici imensitatea universului.

Ştim să vorbim despre dragoste,

dar ne este atât de greu să iubim,

Respectându-ne şi respectându-i pe ceilalţi.

Ştim să facem copii, dar ne este greu să îi creştem.

Ştim să creăm opere de artă,

dar avem tendinţa să sfărâmăm frumusetea.

Ştim să prezicem vremea,

dar nu avem grijă de natură.

Ştim să ne emoţionăm de nefericirea lumii,

dar ne risipim cele mai bune resurse

în produse inutile şi obiecte derizorii.

Ştim să îngrijim foarte eficient,

dar de multe ori încă nu ştim să vindecăm.

Ştim să declanşăm războaie şi să le întreţinem mult timp,

dar ne este atât de greu să îndrăznim să trăim în pace!

Ştim să înlocuim inimi şi braţe,

dar nu avem încredere în relaţia cu propriul nostru corp.

Ştim să modificăm plantele, să clonăm animalele

dar în fiecare an distrugem mii de specii.

Ştim să ne desplasăm din ce în ce mai repede,

tot mai departe,

dar creăm atât de multe obstacole care ne împiedică

să comunicăm cu cei apropiaţi.

Ştim să cunoaştem foarte multe lucruri

dar încă nu ştim că nu cunoaştem

esentialul, respectul pentru viaţă, în toate formele ei.