Ce este viata ?

Intr-o frumoasa zi de vara, pe la ora pranzului, se facu mare liniste in parc. Pasarile se odihneau linistite in umbra copacilor.

O vrabiuta isi scoase capul de sub aripa si intreba: “Ce este viata?”

Toti cei din jur au fost surprinsi de aceasta intrebare grea. Un trandafir tocmai inflorea, deschizandu-si petalele. El spuse: “Viata este o deschidere!”

Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului dupa ce zburase de la o floare la alta, ii raspunse: “Viata este libertate si fericire!”

O papadie simti vantul atingand-o in joaca si spuse tematoare: “Viata este risipire, da, doar risipire…”

Jos, pe pamant, o furnica tragea dupa sine un pai de grau de zece ori mai mare decat ea. Cand auzi un asemenea lucru se opri, isi trase sufletul si spuse: “Viata nu este decat truda si munca!”

Poate ca ar fi inceput sa se certe daca nu ar fi venit o ploaie fina care sopti: “Viata este formata din lacrimi, doar din lacrimi!”

Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse: “Viata este o nazuinta spre inalt!”

Apoi veni noaptea.

Dupa un timp, un om mergea acasa pe aleile goale. Venea de la o petrecere si se gandea… “Viata este o continua cautare a fericirii si o inlantuire de deceptii!”

Dupa lunga noapte venira in sfarsit si zorii diminetii, care spusera: “Asa cum noi suntem inceputul zilei care vine, la fel viata este inceputul vesniciei…

Doar un proces..

Intr-o lume in care totul este market-at ca fiind mai rapid, mai eficient, mai ieftin si in care asteptarile noastre, legate de ceea ce ne dorim, sunt de rezultate rapide, vizibile, axate pe acum si aici. Vrem sa ne culcam grasuni si sa ne trezim supli, vrem sa iesim pe strada si sa intalnim iubirea vietii noastre care va fi alaturi de noi pana la adanci batraneti, vrem sa dea norocul peste noi si sa nu mai trebuiasca sa muncim o secunda cat vom trai, ne asteptam sa devenim celebri si faimosi doar pentru ca existam.

Ori asta nu se intampla sau se intampla unui procent infim al populatie, procent atat de mediatizat incat ne consolideaza asteptarile nerealiste de la propria realitate. Si atunci cand nu ni se intampla noua suntem atat de dezamagiti si nemultumiti ca dispretuim mizera realitate imediata in care ne regasim cu asteptarile inselate.

Insa cine inseala pe cine aici? Noi pe noi insine, caci daca am gandi matur ne-am da seama ca nu ai cum sa slabesti intr-o zi, ca relatiile se construiesc pas cu pas, ca respectul si notorietatea se castiga, ca viata pe care ne-o dorim sa construieste caramida cu caramida. Simplu, nu?

De cate ori nu ne-am spus Ce mi-ar placea sa slabesc … si am mai rontait un biscuite. De cate ori nu ne-am spus Ce mi-ar placea sa am o relatie fantastica … si ne-am enervat pe partener ca nu a facut lucrurile asa cum ne-am dorit noi. De cate ori nu ne-am spus Ce mi-ar placea sa am un job fain … si nu am facut nimic pentru a schimba ceva. De cate ori? De prea multe. De ce? Pentru ca totul este prea greu. Pentru ca lucrurile bune se intampla doar celorlalti. Pentru ca noi nu avem noroc. Pentru ca asta e soarta, amara. Pentru ca in viata nu ai cum sa fii fericit. Pentru ca orice ai face tot nu are rost, caci nu se poate. D’aia!

Sau nu. Vrei sa fii fericit? Vrei sa fii multumit? Vrei sa traiesti? Vrei sa ai ceea ce iti doresti? Poti. Cum?, ma intrebi. Oricat de mult nu ti-ai dori sa afli asta, depinde doar de tine, de nimeni altcineva, nici de soarta, nici de destinul orb, nici de ursitoare, nici de Dumnezeu, de tine depinde ceea ce faci cu ceea ce ai, cu ceea ce poti, cu ceea ce iti doresti, doar tu alegi.

Un loc bun de a incepe sa iei fraiele vietii tale in mana este sa intelegi si accepti ca totul este un proces. Totul are etape, totul se intampla in faze si ca tu decizi cum gestionezi procesul.
Vrei sa slabesti? Te informezi, faci schimbari, faci alegeri corecte, iti acorzi timp, te bucuri de ceea ce faci, de proces si pe masura ce etapele curg, rezultatele nu vor intarzia sa apara.
Vrei sa ai o relatie implinita? Investeste timp, fii atent si tolerant, accepta-ti partenerul, sustine-l, respecta-i spatiul, respecta-te pe tine. Etc.
Vrei sa ai un job placut? Munceste, cauta, educa-te, invata.

Si tot asa. Aproape orice activitate/dorinta/asteptare/actiune/speranta poate fi impartita in etape ale unui proces complex, iar cand intelegi si accepti acest lucru, dand uitarii nerealismul satisfacerii imediate, majoritatea lucrurilor devin posibile, iar viata mult mai plina si placuta, caci faci ceea ce iti doresti pentru tine fiind plin de multumire de sine si nu de dezamagirea de a fi intr-o lume prea rea si grea.

Doar un gand.

Povestea unui nasture...

Am fost odata un nasture. Nici prea mare, nici prea mic dar foarte incolor. M-am nascut la maternitatea fabricii de nasturi. Cand aveam doua luni am fost trimis la gradinita unei fabrici de confectii. O croitoreasa sarguincioasa m-a cusut imediat pe o camasa barbateasca.
Asa am ajuns intr-un magazin din Marele Oras," Cincizeci de magazine intr-unul singur" se numea. Am crescut si m-am maturizat stand pe rafturile lui timp de mai bine de zece ani. Cand credeam ca acolo voi muri pierdut in uitare, o gospodina cumsecade m-a cumparat impreuna cu camasa careia, intre timp, ii aparusera primele fire de par alb. Am suferit in mandria mea, visul meu era sa ajung in America si cand colo eram vandut la raionul de solduri intr-un obscur magazin din Romania. Mi-am adunat puterile. Show must go on ! (intre timp o rupeam bine pe englezeste).
Noul meu stapan, sotul gospodinei, era un om simplu si cinstit, muncitor la o mare uzina din urbe. Ii tineam de urat destul de des caci in afara de camasa pe care eram crucificat omul nu mai avea decat trei. Ma simteam bine cu el, era un tip vesel, cu un suflet atat de mare ca uneori ii iesea printre noi, nasturii, facand sa paraie atele cu care eram strangulati. Il iubeau colegii, vecinii si prietenii pe care-i primea intotdeauna cu o bucurie imensa. Il iubeau copiii si soata lui il iubea si ea, cel putin asa simteam eu, cat puteam eu sa simt caci nu eram decat un nasture, v-am spus. Umblam mereu curat si miroseam frumos caci stapana, Doamna - cum ii spuneam eu, avea grija sa ma spele cu prafuri parfumate iar cand calca ma ocolea atent sa nu ma faca sa sufar de cine stie ce arsuri.
Intr-o zi am cazut. Ata cu care eram ancorat s-a rupt. M-am rostogolit neputincios sub un dulap. Am fost trist timp de sapte zile. Imi lipseau prietenii mei, nasturii de la camasa, imi lipsea stapanul meu cu glumele si optimismul lui debordant, imi lipseau baile parfumate si-mi lipseau mainile harnice ale stapanei. Noroc cu matura aceea curioasa care si-a facut aparitia intr-o zi. M-a prins hotarat sub ea si m-a scos la suprafata. Am auzit-o pe Doamna spunand:" Ah, uite unde era!". M-a aruncat intr-o cutie cu multi nasturi de diverse marimi si culori. Mi-am dat seama ca locul meu fusese luat de altcineva. Am suferit, ce mult am suferit?
Am stat inchis in cutia cu nasturi timp de aproape un an. M-am imprietenit cu vecinii mei. Le-am ascultat povestile, unii dintre ei erau deja batrani si incetasera sa mai spere ca-si vor implini vreodata visele lor de nasturi de plastic, de lemn sau de metal. Nu, mi-am spus, nu vreau sa-mi pierd speranta. O nasturica roz ma privea gales si capata nuante rosiatice ori de cate ori Doamna muta cutia de la locul ei ca sa stearga praful facandu-ne pe noi, prizonierii, sa ne lipim unii de altii. Imi era draga, cu surasul ei sagalnic, o visam si ii recitam in gand poezii pe care le auzisem la radio in indelungata mea odisee pe rafturi de magazin.

Si iata ca intr-o zi norocul mi-a suras. Degetele neobosite ale stapanei mele cautau ceva anume prin cutie. Am dat din coate cu curaj pana cand m-am varat intre ele. M-au ridicat, m-au potrivit pe o bluza galbena si am auzit-o spunand: "Hm,merge !". O ata galbena m-a imobilizat imediat. Eram din nou la lumina. Mi-am privit noii vecini. Fete blazate, in astepare de altceva. Ehe, daca ati sta cateva zile acolo, in cutie, sa vedeti ce v-ati mai bucura sa vedeti un rasarit de soare. Am trait vreme de doua luni experienta minunata de a locui deasupra unui suflet de femeie. L-am vazut in maretia lui, frumos, simplu, tandru si neastamparat. Am simtit dragostea de mama revarsandu-se fara pauze, fara rezerva. Am simtit iubirea si respectul fata de cel caruia ii jurase credinta in simplitatea ei de fata. Intr-o viata viitoare as vrea sa fiu femeie!

Tot visand la astfel de lucruri m-am trezit din nou rostogolindu-ma. De data asta sub o banca, intr-un parc. Stapana mea, preocupata cu supravegherea copiilor, nici nu mi-a observat lipsa. De data asta eram disperat. Cine stie cat mai aveam de asteptat si, pe urma, nu-mi era chiar indiferent pe mainile cui incapeam. Surpriza! Totul s-a intamplat cu repeziciune. In aceeasi zi doua degete ma ridicau cu grija. Erau ale unui barbat de data asta. Franturi de conversatie intre el si fata de alaturi imi treceau pe langa urechile mele delicate de nasture. El vroia in America,ea nu. El implora, ea plangea. Simteam durerea sfasiindu-i pe amandoi. Ea s-a ridicat si a plecat. El a ramas trist si ingandurat. M-a privit si m-a aruncat intr-un buzunar. Poate urma sa fiu suvenirul lui, poate voia sa ma ia cu el ca sa-i amintesc de ea. Asta e! M-am emotionat atat de tare incat am lesinat. M-am trezit cand omul meu astepta in aeroportul pasarea de metal care urma sa-l duca in Tara Sperantei. Simteam durerea si mania explodand din sufletul lui.

Nici mie nu-mi era prea bine. Imi era dor de Doamna mea, de stapanul meu si de glumele lui, de mirosul de prajituri din casa lor, de nasturica mea roz si de zambetul ei. Nu, nu, nu, nu mai vreau America!
Deodata, omul meu m-a scos din buzunar si m-a azvarlit cu inversunare vrand parca sa stearga din suflet toate durerile care nu-l lasau sa plece. M-am izbit de un perete. Eram ranit, sangele meu de plastic se scurgea peste tot dar nu-mi pasa. Cu ultimele puteri i-am soptit soferului:
-Strada Sperantei, nr.9. Plateste Doamna!